joi, 12 martie 2015

V-ați prins cum ideile altora contează și ale voastre nu?

Nu e vorba despre idei, idei, e mai mult despre conjuncturi, moduri de viață, trăiri și, evident, puncte de vedere. 
Nu știu dacă vouă vi se întâmplă, dar eu parcă sunt blestemată cu treaba asta. Adică, exemplu cel mai grăitor: există un om, să-i zicem 1, nu de alta, dar se poate interpreta și eu. Acest 1 are o altă concepție despre viață față de a mea. Normal până aici. Nu mă deranjează - oricum sunt greu de deranjat - ba chiar o accept cu bucurie, chiar dacă, undeva, în capul meu, nu aș face același lucru. O accept, cum spuneam, îi dau și sfaturi - că sunt bună la asta - și chiar îl compătimesc în anumite faze ale acestei existențe. Desigur că și punctele lui de vedere sunt diferite față de ale mele, doar trăim experiențe diferite, normal.
Nu e greu până aici, nu? Dacă e greu nu mă interesează.
Bun, bun, bun. 
Dar, omul respectiv, adică 1, nu are nici un respect față de poziția mea asupra vieții mele. Ăăă, serios? Adică serios? Eu trebuie să înghit tot ce ai tu în capul ăla, iar eu nu pot fi acceptată pentru că îmi place un rahat care ție nu îți place? În cazul ăsta de ce ne mai complicăm cu chestia aia că e minunat că suntem diferiti când, de fapt, pentru unii, acceptarea e doar la nivel de cuvinte, nu și de fapte. Ipocrizia, din nou, salvează România.

vineri, 6 martie 2015

Să moară Iolanda Știreanu!

Da, e prea de dimineață, iar cei care mă cunosc ar spune că pentru mine e chiar inuman de dimineață, numai că, de la un timp - chiar îndelungat, oricum nu prea mă mai știe nimeni de vreo șase luni - mă trezesc pe la patru-cinci dimineața. Bag în mine ca o spartă tot ce găsesc în frigider, apoi fac cafeaua cea de toate zilele, asta după ce-mi beau porția zilnică de apă caldă cu bicarbonat de sodiu, țigările și mă apuc de treabă. Și scriu, nene, și scriu. Trec de la știri la musical și de la musical la Iolanda Știreanu.

Da, bine, sunt conștientă că unii habar nu au cine e Iolanda Știreanu, altora nici nu le pasă - nici mie mai nou - iar majoritarii o vor. Numai că eu, oficial, m-am săturat de ea. De toate fițele și nebuniile ei, așa că am decis de ceva timp că "Jucătorul" va fi ultima carte cu Iolanda. Nu de alta, dar încep să-mi pierd din cultul personalității dacă mai scriu mult despre ea. 

Deja am ideea următorului polițist - a se citi roman polițist - și nu o include și pe ea. Sigur că am mai experimentat asta când am scos cărțile cu EVZ, dar nu m-am putut abține și tot l-am introdus pe Victor Blid colegul Iolandei. Da, ei bine, cred că merit și eu o detoxifiere a creierului. Mai ales că următorul roman mă tot strigă. Noroc că nu mai am mult la ăsta că mă zăpăceam de tot cu creierii capului (sic). 

Si acestea fiind spuse, da, bună dimineața!

Cum stă treaba cu nevinovăția celor din penitenciare.

Desigur, mă refer și la articolul de aici: http://ro.blastingnews.com/exprima-te/2015/03/nici-ridzi-nici-udrea-nu-sunt-vinovate-00294943.html, dar pot să vă spun și din experiența mea cu deținuții. Unii dintre voi știu, alții află acum, dar în decursul acestei vieți am fost de două ori la Penitenciarul Slobozia pentru a prezenta cărțile mele și ale altora, iar o dată a venit Penitenciarul la mine, atunci când au jucat în piesa de teatru pe care le-am scris-o.
Ei bine, nu vă imaginați că la astfel de lansări vin cei mai răi, din contră, vin cei mai buni care sunt la fel de răi. Sigur că am avut diverse discuții cu ei și ce credeți? ei, da, 90% susțin că sunt nevinovați, că cineva le-a instrumentat, că a fost o făcătură, vrăji aruncate asupra lor, blesteme și alte cele. Foarte puțin sunt cei care pleacă fruntea și recunosc spășiți. Așa că înțeleg destul de bine cum merge treaba. Nu trebuie să recunoască nici morți, chiar dacă dovezile sunt clare, clare, limpezi ca apele cristaline. Hai să nu mai credem tot ce auzim. Naivitatea asta o să ne omoare într-o zi.

joi, 5 martie 2015

Oana Mujea - Scriitoare/Cititoare: Scrie, scrie, dormi!

Oana Mujea - Scriitoare/Cititoare: Scrie, scrie, dormi!: Aproape o săptămână în care singura mea activitate este scrisul: politică, social, cultură, ciudățenii, roman, musical etc. Aici, din păcat...

Scrie, scrie, dormi!

Aproape o săptămână în care singura mea activitate este scrisul: politică, social, cultură, ciudățenii, roman, musical etc. Aici, din păcate, e o singură problemă. Le-am făcut pe toate atât de varză în capul meu încât am început să fabulez chiar și în somn.
Cum să dormi când singurul lucru pe care-l faci în somn e să scrii. Că aș scrie nu ar fi o tragedie, dar visele mele se axează pe semne de punctuație, pe frază și pe stil. Serios, am devenit atât de obsedată de toate astea și nici nu mi-am dat seama sau subconștientul meu e atât de sătul că încearcă să elimine ce e în capul meu în timpul zilei?
Bine, ar mai fi o explicație, a trecut atâta timp de când n-am mai scris decât aberații de câte un rând încât, acum, când treaba devine tot mai serioasă, începe să mă streseze. Nu știu dacă mai sunt ca odinioară când mi se punea pumnul în gură și mi se legau mâinile ca să nu mai scriu. Știți și voi cum e, când ești închis prea mult timp nu prea îți mai arde să mergi pe distanțe lungi. Dar vreau nu vreau... pâinea se câștigă greu.

Dar să trecem peste văicărelile unei femei trecute de treizeci și să vă îndrum spre câteva articole. Nu de alta, dar poate vreți să citiți despre Nostradamus sau despre Udrea, de ce nu?, despre Religia în școli - mă rog, aici aș fi avut eu multe de spus dar mă banează - și despre acuzațiile care i se aduc Elenei Basescu. Desigur că romane și musicaluri nu o să citiți online că doar nu m-am zăpăcit de tot.

Răutăcismele din ființa mea ascunsă

Problema e că nu sunt o ființă ascunsă. Da, sunt ironică, fac mișto de oameni, ba chiar râd de ei, atunci când providența mi-o permite, firește. Și aici mă refer la simplul fapt că de cele mai multe ori cineva îmi pune lacăt la gură și gata, trebuie să tac. Acum nu vă închipuiți că e așa ușor să mă ți cu gura închisă. Până la urmă tot desfac lacătul ăla și răbufnesc. 
Nu pot, nu înțeleg și nu pot, nu vreau să pot sau să înțeleg de ce trăim într-o lume în care trebuie să ne  ținem gura. De ce? Serios. În comunism ne țineam gura, în capitalism facem la fel. Lăsați-mă, frații mei albi, în pace. Dacă nu spun ce gândesc cu voce tare risc să fac vreo boală rară și e doar vina voastră. Dar și dacă voi fi pe moarte așa o să vi le arunc pe toate în față de nu o să vă vedeți.
Oamenii sunt nașpa și ipocriți! Am spus!

marți, 3 martie 2015

Să-mi intru în mână!

N-am mai scris de foarte mult timp. Nici cărți, nici teatru, nici versuri, dar, mai ales, nici articole. Într-un timp asta făceam toată ziua. Scriam despre orice: politică, cultură, social chiar și monden. Ce mă enerva, atrăgea sau îmi provoca vreo plăcere ascunsă se și așternea pe foaie. În ultimul timp am preferat cititul și scrisul lent la romanul "Jucătorul".
Acum, însă, am descoperit o nouă metodă de-a scrie. Și nu numai că-mi place, dar mă și face să îmi doresc să tot scriu. Singurul inconvenient este că siteul respectiv nu vrea diacritice, deh, platforma nu le suportă. Nu că n-aș înțelege, dar la mine degetele sunt formate cu diacritice și înnebunesc când trebuie să scriu fără, parcă aș fi o subtitrare proastă.
Nu contează, iată o monstră a ceea ce fac eu și încă una aici. Aș vrea să vă dau mostre și din "Jucătorul", dar n-ar mai fi surpriza surpriză.