Google+ Followers

duminică, 19 iulie 2015

Nu-mi luați dansul și prietenii!

https://www.youtube.com/watch?v=Pi-uiD7X554


Bine, prietenii nu mi i-a luat nimeni. Au plecat ei, nu pentru că au vrut... ba nu, pentru că au vrut, pentru că au uitat valorile pe care ne-am construit prietenia. Pentru că se complac, pentru că, pentru că. De ce m-aș complace într-o situație fără să am un prieten lângă mine? Măcar dacă o fac să am și cui mă plânge.
Oricum, e ciudat să te întâlnești cu trecutul recent și să poți trece mai departe. Dar, din păcate, am fost învățată să nu trăiesc în trecut, chiar dacă îmi e dor de el sau aș vrea să schimb ceva. Nu mai e nimic de schimbat. Ce s-a dus, dus rămâne. Vorba cuiva drag "dar să lăsăm morții în pace". Îi lăsăm că nu avem ce face, doar nu-i mai dezgropăm să stăm de vorbă cu ei, dar asta nu înseamnă că nu ne amintim. Psihologic nu prea e corect. Ar trebui să trăim mereu în prezent, să profităm de clipe, dar nu mereu avem clipe de pe urma cărora să profităm. Dacă am rupt acel trecut am făcut-o cu un sens. Degeaba iți e dor, pentru că nu va mai fi niciodată ce-a fost. Sunt momente în care crezi că acei prieteni chiar vor rămâne așa pe viață, cel puțin atunci când sunt în preajma ta. Aiurea. Chiar dacă oamenii nu se schimbă, preferă să trăiască în nemulțumire.
Nu mai vreau oameni nemulțumiți în jurul meu. Sunt sătulă de mine, nu mai sunt dispusă să îmi facă și alții capul calendar. Hai să ne distrugem viețile separat, pentru că oricum nu am putut s-o facem împreună. Dacă după ani de zile în care am mâncat împreună, am plâns unul pe umărul celuilalt, ne-am sfătuit, ne-am bătut, ne-am certat, ne-am împăcat, ne-am sunat la cele mai nepotrivite ore pentru că aveam nevoie de ajutor, am jucat piese regizate de noi pentru a corupe, răni sau mai știu eu ce prostii ne treceau prin cap. După toate lucrurile pe care, eu, cel puțin, le-am ținut doar pentru mine, dacă după toate astea reușește o terță persoană să distrugă un întreg grup. Un concept chiar. Atunci nu mai are nici un sens.
Am fost toți neînțeleși, introvertiți, dar uniți. Acum am rămas niște simpli oameni. Atunci puteam trece prin orice pentru că eram împreună, acum ne agățăm singuri de colac și uneori nu reușim să ajungem la mal.
Așa a fost să fie, poate așa va fi și de acum încolo. Și atunci am fi mutat munții din loc, doar pentru că noi puteam. Acum nu mai facem nimic. Doar ne lăsăm conduși de viață, unde o vrea ea să ne ducă. Și doar anul trecut pe vremea asta conduceam noi viața. Plănuiam și distrugeam :)) pe oricine se lua de vreunul dintre noi. Și le-am dat-o câtorva. Unora chiar subtil și frumos. Probabil că nici până în ziua de azi nu au înțeles de unde li se trage. Dar atunci nu se putea lua nimeni de noi fără să plătească, pentru că eram un tot și făceam ca lucrurile negative să dispară, dar nu oricum. Îi făceam pe ceilalți să simtă ce-am simțit și noi.
Ne-am acceptat așa cum eram pentru că noi chiar știam să iubim, să nu ne judecăm, să nu ne punem piedici și, mai ales, să ne distrugem personalitățile unii celorlalți. Știam că prietenia adevărat, ca și iubirea, înseamnă acceptarea totală cu toate defectele și calitățile. Apoi, pe rând, am ales să ne acceptăm de la distanță. Doar pentru că altcineva s-a băgat, ceea ce ne-am promis că nu se va întâmpla niciodată. Acum alegeți pentru voi, nu vreau să am grija voastră, nu mai am de ce. Asta e ceea ce v-ați dorit până la urmă. Eu n-am de gând să ajung în butoiul cu alcool pentru a trăi. Dacă voi simțiți nevoia să vă distrugeți viețile și să trăiți în trecut e treaba voastră, dar nu mai suntem ce eram și asta ar trebui să acceptați mai întâi voi, pentru că eu am acceptat de foarte mult timp lucrul ăsta. Și sunt convinsă că fiecare se va regăsi și va înțelege. Pentru că lumea ar putea spune că am fost oricum, dar proști n-am fost niciodată. Și dacă am avut momentele noastre era celălalt care să ne dea o palmă. Eu tot nu înțeleg de ce după atâtea palme date unul nu s-a trezit. Dar nici asta nu mai e treaba mea.
Da, DJ Văru' poate că are dreptate. Mie îmi e cel mai dor, pentru că eu aveam acea legătură specială. Pentru că aveam mereu capacitatea de-a concepe planuri diabolice și a le pune în aplicare. Ideea e că o făceam împreună și da, îmi e dor de zilele alea în care nu aveam un leu în buzunar, dar noi tot făceam în așa fel încât să ne distrăm.
Dar eu nu veau să rămân un simplu om, iar voi știți asta. Fiecare în parte. E adevărat că nu pot face singură ceea ce făceam împreună, dar, cel puțin, nu mă complac în situația de-a accepta ceva ce nu mă merită. Și pentru ultima oară, nu vă merită decât cel/cea care nu va încerca niciodată să vă schimbe, ci o veți face voi de bună voie fără să vi se impună. Am spus-o de o mie de ori, dar nu ați înțeles nimic. Degeaba faceți sacrificii dacă nu sunteți împăcați cu voi, degeaba stați lângă oameni care nu vă oferă nici o satisfacție, pentru că v-ați distrus sufletele. Nu contează banii, nu contează să "nu mori singur" că tot singur mori, contează fiți împăcați cu voi. Chiar sunteți?

marți, 7 iulie 2015

Încă îi spun "Pa, Piți", când ies din casă!

Încă nu mă pot obișnui că am rămas singură într-un apartament prea mare pentru mine. Încă îl aud miorlăind uneori și de fiecare dată când urc scările am senzația că mă așteaptă la ușă. Dar nu mă mai așteaptă. Nu se mai urcă la mine în brațe, iar atunci când sunt tristă nu mai are cine mă înveseli. Uneori nu vreau să mă întorc acasă, alteori vreau doar pentru că știu că e undeva aici și mă așteaptă. Sunt nerăbdătoare să-l văd, așa am fost mereu, dar acum nu mai e decât o stafie care trece tăcută prin casă. Poate mă caută, poate nu, poate doar vrea să stea la fereastra lui preferată și să doarmă cu mine în brațe. Nu mai pot intra în dormitor, pentru că acolo practic mi-a murit în brațe.
Nu mă mai pot uita la perna lui, pentru că știu că, chiar dacă mai e acolo, o fărâmă din sufletul lui, el nu mai e.
Au rămas doar amintirile, nouăzeci la sută fericite, nefericite sunt doar cele în care el era bolnav.
Încă nu pot conștinentiza că nu mai e. Și atunci când o fac nu mai sunt capabilă de nimic. Nu mai e nimeni care să mă asculte, să mă certe, să mă zgârie, să se joace, să mă facă fericită. Dar el oare e fericit? Sper că e. Asta e singura speranță pe care o am. Vreau să fie, chiar dacă mă simt abandonată. El e familia mea. Cealaltă familie a mea. Am fost doar noi doi mult, mult timp. Cum să accept asta? Încă nu știu cum, poate cu timpul. - Scuze greșelile, dar nu mai văd prea bine. Scuze orice. Nu-mi pasă. Îmi e doar dor de el și-l vreau în brațe.








Cel mai frumos!





miercuri, 1 iulie 2015

Durerile sufletului, cel puțin, mai sunt compensate de cele scriitoricești.

S-a dus și eu nu mai am ce face decât să-l jelesc zi și noapte. Poate și de aia accept să tot plec de acasă pe nimic, doar să nu-l mai aud cum mieună când intru în casă, să nu-i mai aud lăbuțele care se îndreaptă spre mine, el fiind niciunde în casă. Uneori mă trezesc că-l caut, dar nu-l găsesc.
Eh, asta e o altă experiență de viață afurisită. Trei ani de ghinion? Ăsta e al treilea. Dar, pe lângă asta, ei bine mai avem și câteva lucruri bune. Crime Scene Press a scos cărți noi, printre care și "Jucătorul" meu, care, desigur, are un succes.
Biblioteca Județeană Iași, în frunte cu minunatul Dan Doboș, ne-a invitat acum pe 9 iulie să facem o lansare acolo - în toamnă vom merge și la Vâlcea și la Deva și la Ialomița și vă mai spun eu pe unde. E vorba de mine, George Arion și Stelian Țurlea. Clar cei mai buni dintre cei buni.
Cu toate că m-am tot bosumflat când îmi zicea "vărul" meu că vrea să bage reclamă în "24 Plus", ieri când mi-am văzut cartea în revistă chiar m-am bucurat. Uneori chiar sunt taur, n-am ce face. Lucrurile încep să se lege ușor, ușor și sper să rămână așa. Om mai vorbi, n-om mai vorbi. Dar, până una alta le mulțumesc "nebunilor" care au tot încercat să mă scoată din starea pierderii iubirii mele mici. Oameni de la care nu m-aș fi așteptat. E bine așa, e bine.


sâmbătă, 27 iunie 2015

Știu, poate e grav, poate nu, dar mai scriu și să câștig, așa că vă rog deschideți linkurile.

Pe el l-am iubit mai mult decât m-am iubit pe mine. Nu o să încorporez un link pentru că aș simți că nu-i dau nici o șansă. Marea iubire a vieții mele s-a dus și nu știu cum să-mi găsesc calea.

http://ro.blastingnews.com/societate/2015/06/cum-influen-eaza-animalele-de-companie-cre-terea-copiilor-00456981.html

Pentru ei am scris că sunt buni, nu îi iubesc pe toți, dar le recunosc valoarea.

Campionatul de poker mi se pare important pentru un oraș ca Piteștiul, tocmai de aceea am scris și aș vrea să fiți la curent. Mulțumesc!

vineri, 26 iunie 2015

Vă cer scuze, dar cerul plânge.

Era deja mort și totuși atât de frumos. Astăzi 26/06/2015 a decis să mă lase singură. Știu că îi am pe ai mei, dar cu toate astea Piți a fost viața mea, iar acum nu îmi mai găsesc calea. Aș fi fost dispusă pentru el să stau 17 ore să muncesc pe 1000 ron numai să știu că-i pot asigura tot ce are nevoie. Acum, pentru mine, contează mai puțin. Eu pot trăi și cu un minim de aer. Azi la 9:30 mi-a murit în brațe. Asta e ultima poză cu el și tot frumos e. 15 ani mi-a fost alături și de cele mai multe ori m-am dat jos din pat pentru el. Știu că mulți mă cred nebună, dar au fost perioade în care dacă nu l-aș fi avut aș fi zăcut până aș fi murit și nu mi-ar fi părut deloc rău. Dar n-am putut să-l las niciodată singur, pentru că am fost mereu unul pentru altul. Se ținea mereu după mine, uneori îl amețeam dacă aveam treabă prin casă. Nu mă scăpa din ochi, dormea doar la mine în brațe și ori de câte ori eram supărată făcea în așa fel încât să mă înveselească. Iar eu n-am fost capabilă nici să-l mai țin măcar doi ani în viață.
Te iubesc pisoiul meu frumos - și mi se rupe dacă facă greșeli, nu mai văd din pricina lacrimilor. Te iubesc și sper să fii fericit. Vei rămâne mereu cel mai special suflet din viața mea.
Poate vă par nebună, dar dacă ați iubit necondiționat și cu adevărat orice sau pe oricine pe lume știți exact ce simt. A fost ca acel copil pe care nu l-am avut niciodată. Sper să fii bine și fericit. Măcar știu că toate durerile tale au dispărut. Știu și că sunt egoistă, dar pe mine cui m-ai lăsat?













Sper doar că am făcut tot posibilul să fie fericit!

luni, 25 mai 2015

Despre cel mai frumos Bookfest - 2015




Am început acest Bookfest în forță, cu multă voie bună și umor la greu. Eu zic că un om cu adevărat frumos e cel care știe să zâmbească mereu.
Da, a început nebunia râsului cu Nuami. Cu toate că eram obosită și rătutită - mă rog, pierdută prin București - Nuami mi-a dat mai multă veselie decât aveam eu nevoie. Când am ajuns în târg - firește că m-am oprit direct la cafea - am aflat că trebuie să-l lansez pe Wallace cu integrala "Cei patru justițiari". Asta n-ar fi fost o problemă majoră, dar cartea încă nu venise de la tipar. Desigur că noi ne-am distrat că doar nu era să plângem. "Detectiv fără voie - Integrala Mladin" a lui George Arion și "Cei patru justițiari" - două cărți de colecție - au apărut pe la un 17:00. Frumoase cărți și la exterior și la interior. Dar astea sunt povești livrești și nu aș vrea să vă plictisesc cu ele.
Ideea e că la Crime Scene Press, Alias Press, ba nu, colectivul "Flacăra" este unul genial. De la cel mai mic la cel mai mare - și nu mă refer la vârstă sau înălțime - numai oameni inteligenți cu simțul umorului dezvoltat și cu o capacitate extraordinară de-a se simți bine chiar dacă e mai puțin bine.
Nu numai că-mi place să fiu în preajma lor, dar atunci când nu sunt mă simt de parcă aș fi într-o lume străină și goală. Am înțeles la acest târg cât de mult contează cartea, oamenii și mai ales echipa aceasta, pentru mine. Mă simt, de fiecare dată, undeva pe o insulă pustie când nu-i am prin preajmă. E greu, în ziua de azi, să întâlnești oameni pe care să-i simți umani cu adevărat, spontani, veseli, fără ipocrizii și fără falsitate.
Acest târg chiar m-a ținut lângă oamenii de care aveam nevoie. Cu toate că am văzut mulți din cei pe care îi cunosc, nu am dat curs unor invitații false, malițioase sau pretențioase. E bine să simți că ai echipa ta și oamenii care vor să-ți fie în preajmă și așa vreau să rămână. Na, acum dați buzna si căutați George Arion, Stelian Țurlea și, firește, diva de mine. Da, știu, cum ar spune cineva "Mai poți de tine?". Da, mai pot :))

duminică, 24 mai 2015

Zilele trecute, datorită lui Nuami Dinescu, am înțeles, în sfârșit, cum e să fii artist.

Sigur, poate ar fi trebuit să o înțeleg pe pielea mea, dar mereu am fost convinsă că eu nu fac parte din acea lume. De ce spun asta? Pentru că mie îmi plac multe lucruri pe care, în general, artiștii, scriitorii, cei care trăiesc în lumea asta a creației, nu le agrează neapărat. Când am auzit că Numai e îndrăgostită de Harry Potter și alte personaje fantastice și de viața aceea plină de magie și de creativitate, mi-am dat seama că, cel mai probabil, ceilalți nu sunt artiști. La un moment dat în viață chiar m-am autoconvins de faptul că sunt eu atipică și că visez prea mult. Dar iată că nu e așa. Apoi Nuami a spus un lucru mare "trebuie să fii creativ tot timpul, nu numai când ai chef". Da, este foarte corect. Un alt lucru pe care eu l-am ascuns adânc în mine pentru că oamenii mă priveau ca pe o ciudată cu idei nebune. În două zile am învățat atât de multe de la Nuami cât nu am învățat în ani de la alții. Nu știu cum cineva nu ar putea iubi un om cu o asemenea gândire, cu o creativitate continuă, bun gust, bună creștere și cu o filosofie de viață foarte corectă. Nu mi-a spus nimic, adică nu mi-a dat nici un sfat despre cum ar trebui să fiu, dar am fost foarte atentă și mi-am dat seama că am lăsat prea mult de la mine, m-am închis prea mult în lumea mea și nu întotdeauna am luptat cu adevărat pentru ceea ce mi-am dorit.
Sunt recunoscătoare pentru aceste două zile. Pentru că mi-am dat seama că nu sunt singura care trece printr-o perioadă proastă, dar depinde și cum o faci. Nuami o face cu zâmbetul pe buze și așa ar trebui să fac și eu. Mai ales că de multe ori parcă aveam impresia că viețile noastre, cumva, au avut cam același destin nedrept. Da, important e să știm cum să trecem și cum să lăsăm în urmă ceea ce ne face rău. Rar m-am legat atât de repede de un om. Bine, rar mi-a fost dat să întâlnesc un om atât de om.
Și da, spre rușinea mea sunt singura care nu a făcut poze cu Nuami, asta pentru că eu sunt o rătutită prin definiție. Dar ne-au făcut alții. Așa că o fur și eu, mai ales că e și George Arion cu noi :D